left
AiudOnline.ro
judetul alba, românia
  bine ai venit
pagina aiudenilor de pretutindeni
  home Home   contact Contact  
    
 
 
cautare rapida aiudeni
cauta Ai o legătură cu Aiudul? Înscrie-te acum în lista aiudenilor.
fotolix.ro
 
AiudOnline.ro / forumul aiudenilor de pretutindeni
 

Sorin ANCA - NIROSA (un anume fel)

Artistii aiudeni isi publica aici lucrarile ... comenteaza-le. Nu trebuie sa fii critic de arta ... doar spune-ti parerea.

Sorin ANCA - NIROSA (un anume fel)

Mesajde sorin anca » Mar Sep 14, 2004 2:13 pm

Sorin ANCA

NIROSA (un anume fel)





(preludiu sau calvarul seninătăţii)

Nu voi mai fugi, oricât de dulce
şi de seducătoare ar fi ispita uneori,
de sub cupola miresmelor tale
ocrotitoare Crinule regal;
eu nu mai vreau să pot afla
picioare vânjoase
pentru o astfel de goană după vânt,
sinucigaşă;
şi nici cai superbi şi zdraveni
pentru trăsura disperărilor
fără de rost
şi adânc tulburătoare.
Îmi cobor reverenţios, iată, rădăcinile
răsfirate-n aiurare
din vana şi orgolioasa suspendare
spre a le înfinge
de-a dreptul
în inima ta sferică şi atoatevăzătoare,
şi-o fac atât de firesc
de parcă toate ar fi zăbovit
dintotdeauna în aşteptarea
acestei uimitoare
şi nesperate reînnoiri de fapte.
Zăceam în cel mai sfâşietor
şi scorburos delir
când te-ai ivit să-mi despleteşti
privirile-n lumina cea spălătoare
de învălmăşite năuciri.
Zăceam într-o revărsare continuă
spre-o vină mai grea şi mai mare
decât cea moştenită prin născare
când te-ai ivit de după orizonturi
să-mi cadenţezi prăpăstiosul zbor
c-o aripă muiată îndelung,
cu răbdare, într-un fecund cutremur
spre a putea ajunge teafăr
ţărmul opus rătăcirii
mereu pierdut din gând şi din privire.
Îmi vine să mă alung din trup
şi să-ţi fiu asemeni -
legănare lină de prunc
până la naşterea nemaiîntrupată în timp.
Tuturora le-aş împărtăşi bucuria
şi această odă în metrii atât de verticali,
aerieni şi doldora de fluturi.
Am fost ales; armonios dislocat
c-o daltă străină trufiei
din stânca beznelor opace şi înşelătoare.
Iată-mă fiind de folos
viziunii ce tocmai dă-n floare la geam.
Ave! La ivirea ta
toţi dinţii roţilor mele dinţate,
cariate de-atâtea dulceţuri de desfrâu,
s-au spart ca la semn solemn şi brusc
dovedindu-se în gol rotitoare
şi fără greutate-n cântarele tale
nepărtinitoare cu nici un fel de măsură,
cu nici un fel de măsurătoare.
Oh! Câte mizerii mă alcătuiau
şi cât de mult îmi iubeam
doar chipul din oglinzi
şi din poemele tâmpe şi răsfăţate.
Cu labe de fiară turbată,
de rănit leopard,
mângâiam trupul celor apropiaţi şi dragi;
azvârlindu-i fără de milă -
dăcă-mi displăceau ca pradă uşoară,
în cea mai odioasă groapă comună
fără să pot simţi
nici măcar urma unei umbre
de remuşcare,
iar pe femeia cea iubită
fără-ncetare o-nvăluiam cu sufocarea
viselor mele absolute şi deochiate
care sfârşeau mereu nicăieri.
Deci în prăpăstii mi-era casa fără s-o pot bănui,
jupuită pielea naşterii dintâi
şi duhneam a hoit uitat în câmp de vară
deşi credeam că veşminte
bătute-n nestemate port
pe drumul acestui van alean de-a tot fi
prezent şi despletit în real.
Oh! Cât de mare mi-e ruşinea acum
când îţi recunosc uluitoarea prezenţă;
de-acele şiretlicuri neîntârziat
mă voi spăla cu păsări pe ochi
spre a mi se putea năpusti din nou văzul în sus,
mă voi spăla cu fluturi pe oase
spre a mi se putea albi carnea de tuş,
înainte de toate
mă voi spăla însă cu îmbrăţişarea ta caldă
spre a putea locui din nou
în mine-nfiorarea.
Şi cât e de simplu să fie pace sub armură;
laptele e iarăşi dulce şi alb
şi niciodată n-a fost altfel
doar buzele mele-l acreau, îl otrăveau,
îl înnegreau până se făcea noroi.
Smulg perdeaua grea de veche catifea
şi deschid fereastra spre aievea
lăsând să mă inunde fiinţele
acestor zori schimbători
la faţă şi la gând.
Opresc cutremurul
lipindu-mi fruntea de pământul reavăn;
şi cutremurul se opreşte,
se lasă răpus ca o fiară obosită
şi sătulă de goană.
Iată cât e de simplu să nu mai rătăceşti
drumul spre casă,
cât e de simplu să spargi oglinzile toate
fără să fii îngrozit că te vei stinge
sau vei muri de singurătate şi plictis.
Crinule, iată mă alipesc de tine
aşa cum se alipeşte copacul
de propria-i umbră prin crengi,
clopotul de propria-i limbă prin sunet;
astfel mă alipesc eu de tine
şi voi rămâne astfel alipit până când
se va ivi icoana iluminării
în rama nemaiperturbabilei candori
spre a mă devora întreg şi definitiv.
Tu ai reuşit să-mi reanimezi adevăratul poem,
să-l scoţi din sclavia metaforei
şi-n cele din urmă
chiar şi din cea a cuvântului
mereu contaminat de iluzorice vămi
prin nu ştiu ce farmec mirabil
şi descântec reînvietor.
Sunt pregătit:
să-nceapă deci izbăvirea sau vedeniile...





(stea alunecând din stea)

Am păşit timid ca-ntr-un dom
în sămânţa ta plutitoare şi doldora de germeni.
Am zăbovit aţintindu-mi privirea
spre aura ta-n continuă rotire
până când am simţit invadându-mă şuvoiul legăturii -
(cordon ombilical între mamă şi prunc);
trezie pre trezie tot mai îndrăzneţ călcând,
trezirea prin muguri a copacului în crengi,
trezirea prin răsărirea lunii a câinelui în lătrat
şi mai ales trezirea adânc şi îndelung râvnită a plugului
dedesuptul şi deasupra arăturilor de primăvară.
Sunt eu în sărbătoare alături de tine
brusc cuprins de-o simplă şi pură reîntregire.
Arunc un ţipăt mut şi nestingherit în sus
spre cupola străpunsă de lumina astrului lichefiat
luând-o încet de la capăt, pe-ndelete,
singur şi sigur şi, iată, fără remuşcări sau iluzii
întru unicul posibil început...





(sabia candorilor)

Ştiu că goana
poartă-n pântecu-i borţos
ultima şi izbăvitoarea stăvilire
gata de revărsare-n orice clipă.
Ştiu că-n surâsul tău
meteorii nu se prăbuşesc
devastându-mi planetele-obosite.
Ştiu că piramidele tale
nu sunt morminte
ci maternităţi igienice, aerisite
şi calm iluminate;
şi iată cum reuşesc să mă nasc
deplin şi deodată
în geometria sălilor armonioase
nimic din mine rămânând afară
sau însetat în deşert.
Ra îmi este, la acest unic act,
martor şi slujitor devotat.
Oh! Cât de clar aud acum
zăpezile venind într-o rostogolire
caldă şi fecundă peste lume.
Pe tine mi te-am tatuat
pe întregul trup, cu întregu-ţi alai
de comete şi cameleoni -
eu însumi devenind astral
spre a-nţelege
şi spre a mă putea afunda
în chip de scafandru
în adâncul realităţilor tale multiple.
Respir a doua oară
fără de-a-nteţi primejdios
sporirea trecerii timpului dintre noi.
Brusc, ca la un semn,
se face starea aceasta
solemnă şi plină de graţie văzută;
o ating cu degetele nenumăratelor mele mâini,
o pipăi îndelung spre a mă convinge
de existenţa ei;
este - ţip ca ieşit din minţi
şi din matca firească;
este, a fost dintotdeauna şi va fi mereu,
îmi şopteşti parcă-n mare taină la ureche.
Este - ţip din nou, acum nebun, delirând;
deşi e-o fiară înfometată şi prada-i râvnită eşti tu,
îmi şopteşti în timp ce-ţi estompezi
prin reverenţioase mişcări de plecăciune prezenţa.
Rămân din nou singur însă neînsingurat.
Iau fiecare lucru-mprimire şi-n privire;
le cântăresc cu suspiciune-n palmă,
le întorc pe toate părţile cu încordată atenţie
ca nu cumva să-mi scape vreun amănunt,
le încerc în dinţi precum monedele de schimb
şi năucit sunt obligat în cele din urmă să constat
plin de solemnitate:
într-adevăr totul e de aur - ai avut dreptate -
şi toate sunt aici dintotdeauna;
mobila veche şi dragă,
şarpele de sub pragul uşii şi biblioteca.
Pe rând şi răsfoite-n aer mi se-nfăţişează cărţile
prinzând în mine din nou rădăcini;
şi deşi pe toate le cunosc după chip şi după fel,
toate fiind citite-n febra nopţilor trecutului eter;
altele-s însă acum, alte plete li se răsfiră pe umeri
şi alt alfabet mult mai îndurător cu-nţelegerea
le clădeşte întrupare.
Mă-nchin acestei întâmplări cu văzduhu-ngemănată
alungându-mi pleoapele în transparenţă şi-n uitare
precum divinul Homer
spre-a nu mai putea încarcera niciodată,
oricât de dulci ispite m-ar desfăta,
acest văz nesperat - şi doar în schimbul
acestei neînsemnate şi hâde orbiri
de până acum - dobândit
prin darnică ivirea ta mănosule, hrănitorule Crin...





(spre înger prin crin)

Pentru Crin
neputincioş m-am dovedit
a găsi vreo metaforă.
Mai sus de Crin
imaginaţia-i târfă şi nu-i acasă.
La marginea Crinului, la marginea
dinspre văzduh a Crinului
începe şi trupul văzut al Îngerului.
Aidoma Crinului
Îngerul e alb
şi călăreşte un armăsar negru
ca tăciunii scuturaţi de jar.
Îngerul e soluţia mi-am zis,
spre el trebuie
să-mi îndrept eu toţi paşii,
în el trebuie să mă nasc
şi nu în vreun gratuit
şi mincinos extaz.
Cum pot însă trece de Crin
neaflându-i nici o metaforă,
neghicindu-i nici măcar
o silabă a numelui tăinuit?
Toate cărările spre Înger prin Crin
se-nfundă încă-n inima mea;
şi totuşi trebuie escaladat
cu orice risc, cu orice preţ, piscul Crinului
spre a-l putea afla pe Înger acasă.
Uneori, când trupul cască
greu însomnat, am impresia
că aud copitele armăsarului negru
ca tăciunii scuturaţi de jar
bătând pământul sterp de din faţa porţii;
când alerg însă afară în curte
se face împreună cu armăsaru-i superb
nălucire şi nimic
lasându-mi ca tovarăş
doar adierea-nşelătoare
a vântului subţire fluierător.
Se joacă cu mine, îmi spun,
se joacă cu torţele răbdării mele,
se joacă cu toată istoria
şi cu întregu-mi viitor
din ce în ce mai mărginit,
mai superfluu şi tot mai plin de tăgadă.
Îngerul ăsta-i nebun,
pe Îngerul ăsta însă-l iubesc
deşi din el în mine
încă nimic n-a căzut, nimic n-a nins,
n-a plouat, n-a născut spre a rămâne;
Crinul însă, pe care tu
cu mâna ta subţire femeie
l-ai aşezat aseară în vază,
va creşte atât de mare la noapte
încât n-o să mai încăpem în casă.
Ah! Ne-om azvârli pe geam,
ne-om arunca în aer fericiţi
slăvind doar pricina
acestei candori expansioniste.
Iată cum ninge deja cu polen
pe ţărmul mirosului tău şi al meu
şi totuna cu alcoolul prunelor răscoapte
parcă-s şi fulgii aceştia
roitori şi somnambuli.
Ninge cu îndestulare
şi cu risipă firească;
ninge tot mai alb ucigând armonios culorile.
Ninge peste tot şi-n toate
şi doar Crinul de pe braţele tale
rămâne neatins de ninsoare
iar Îngerul cel călare pe armăsarul negru
ca tăciunii scuturaţi de jar
azi nu mai trece prin lume
fiind prins se pare şi el
de uimirea acestei zăpezi înflăcărate
care tot cade, de data aceasta însă
de-a dreptul din noi
şi din el nicidecum,
uşor planând şi fără urmă de disperare.
Ce substanţială e realitatea când ninge
şi cât de adânci ochii tăi
când oglindesc doar ninsoarea;
aproape că-mi vine să plâng
de-atâta seninătate-n acţiune,
aproape că-mi vine să-ntrerup
până şi scrierea acestui poem
din pricina atâtor cântece şi dansuri
pornite năvalnic în mine.
Tu stai lângă Crin, împlinită,
şi-ţi pierzi trupul fără-mpotrivire
tot adulmecând parfumul multor trecuţi,
prezenţi şi viitori miri;
e-o nuntă deci
când nu mai scaldă spinii fruntea,
e-o mană inima
când de sânge te dezlegi.
Şi ninge şi tu rămâi,
deşi fără trup,
strâns alipită de mine s-adormi...





(fiica mea, fiul meu, femeia şi tata cel din vis)

Alungiţi-mi braţele
chiar dacă va durea cumplit
până aproape de clipa
în care va trebui să uit
că-ntr-adevăr m-am născut
şi nu puneţi ştirea-n rame
cum că fluturilor
le-au crescut peste noapte
ghiare sfâşietoare
şi bot înfometat de lup
sau c-a dispărut fără urmă
şarpele de sub pragul casei noastre
gonit fiind
de vreun blestem nespus de amarnic
şi minţiţi-vă că-i doar un zvon
nerodirea mărului din vis
în acest an de spulberare vană plin
şi fără de zenit.
Alungiţi-mi braţele tot mai obosite
s-ajung la Crin,
alungiţi-mi braţele
spre potirul mirilor dintâi,
alungiţi-mi braţele
chiar dacă rănile-şi pornesc
deodată destrămătoarea înflorire
şi oricât de asurzitoare
fi-va scrâşnirea de dinţi
să nu vă opriţi în răgazuri de milă;
iată vântul e prielnic
şi-n păsări ciripitul încă aprins.
Tată, tu care singur cunoşti
ieşirea din labirintul sângelui,
ţine-i treji să nu adoarmă
în toiul alungirii
braţelor mele spre Crin...





(fără de tine)

Fără de rouă iarba-i doar un verde scrum,
fără de complot mioriţa doar o simplă şi timidă
răsturnare de gând doar pe pe jumătate gândit,
pe-un sfert sau aproape deloc
peste un plai amarnic pârjolit,
fără de sălbăticie herghelia
cea din străveziul prund
doar o adunătură jalnică de gloabe râioase
care nu mai aduc nici pe departe a cai;
toate aceste întocmiri întocmai ar fi
dacă n-ai fi tu aici în aievea Crinule
spre a-mi înconjura cu alăptare prezenţa
mereu spăimântată şi-n delir
tu eşti zăpada aceea din lumină
pe care o vezi ningând atunci
când pleoapele-n răvăşire uşoară
îngenunchiază tihnite seara peste văz şi lume...





(mereu)

Mereu identică marea,
ţărmul altul mereu
şi-n mine se face prostească
şi urâtă sărbătoarea
tot debarcând unde-am mai fost
şi unde voi reveni mereu.
Oare am pierdut deprinderea
de-a alege din hohot surâsul,
din literă tăcerea
ori sângele brusc s-a decis
să-şi poarte floarea-n alte grădini?
Spune-mi Crinule
de ce nu mai pot adormi
fără să ştiu dinainte ce vis
mă va devora din nou...





(întrepătrunderi)

Adoraţia tuturor Crinilor
parcă a căzut
sub teribile şine de tanc.
Mamele-şi retrag sânul alăptărilor
din gura pruncului înfometat.
Roua înveninează
şi sfâşie iarba
cea fragilă a dimineţii
cu amarnici ghimpi.
În geometrii
bântuie devastatoare implozii;
ce-a fost linie acum e şerpuire,
ce-a fost şerpuire
va fi cu siguranţă
şi foarte curând
daltă a timpului
fără răgaz amputând
tâmplele statuilor,
umerii, gleznele şi arterele spre inimi;
şi se solidifică, Doamne, Îngerii,
se fac ancore grele
şi cad în abis
ţinându-ne ţintuiţi
în acest paradox
supranumit realitate.
Şi, Doamne, câtă zăpadă feerică
mi-a prezis ursitoarea,
câte flori de lumină la geam
şi nicidecum acest război nemernic
împotriva atâtor vămi fără nume.
Copilul care-am fost
şi el s-a sinucis
aruncându-se în chip de zbor
din turnul domului în piaţa lumii.
Am rămas totuşi singur
cu aceste clopote cu limbile smulse
şi cu acest poem
în continuă devorare de sine...





(totuşi şi eu)

O tăcere de mormânt
leagă silabele de piatră.
Spart în mii de cioburi
gândul îmi cade în noapte.
N-am venit să te chem
din pământuri
ci să-mi lămureşti doar sensul
dublu şi triplu al Crinului
lăsat să-ţi cadă din mână pe prag
când ai ales fără de întoarcere drumul.
Mi-e frică şi-mi îngheaţă sudoarea pe frunte -
iată-mă totuna cu marmora templului tău.
Silabele şi ele se îndepărtează
iar eu nu mai văd nici o şansă
să aflu vreodată putinţa
de-a-ţi pune-ntrebarea
pentru a cărei răspuns
m-am născut totuşi şi eu...





(secvenţe)

Ochiul din mijlocul triunghiului,
ochiul acela căscat înspre sine
dă să-şi închidă pleoapele
de parcă s-ar crăpa deja de noapte.
Nu se poate, ţip din răsputeri,
n-ai dreptul s-adormi tocmai acum
când inimii mele secătuite
i se potrivesc, iată,
veşmintele acestei realităţi
mereu în derivă, mereu în sucombare.
Nu se poate Nenorocitule,
Inconştientule, Iubitule,
n-ai dreptul să te-ascunzi în vis
lăsând în amorţire fiinţele trupului meu
deprinse oricum doar cu înstrăinarea.
Te-am ales dintre geometrii,
te-am poleit cu aur,
te-am lustruit zi de zi,
clipă de clipă
cu degetele mele degerate-n iernile insomniei
doar spre-a fi martorul candorilor promise
care însă nici până azi nu s-au ivit,
şi-acum când buzele
se opresc din împietrire
prelungindu-se încet în surâs
(poate vreodată chiar reuşind a cânta)
tu vrei să-ţi încaleci dromaderul
şi să dispari în deşert?
Nu pot accepta această decizie ucigaşă,
barbară. O să arunc cu pietre în tine,
o să-ţi astup neîncetat mormântul,
fie chiar şi cu inima mea,
mereu înainte de-a te aşterne în el;
o să deviez toate razele înspre tine
gonind întunericul
pe care-ai îceput
cu atâta îndemânare
în jurul tău a-l zidi.
Îţi voi alăpta pruncii uitaţi pe prispă
dinadins să se stingă
cu tot laptele trupului meu,
o să te ridic în toate ramele
tuturor pereţilor vieţii,
te voi ţintui în oglinzi
şi-n fiecare ciob în parte
dacă-o fi să le spargi,
voi spulbera valul pe care-l călăreşti
înspre ţărmul somnului râvnit.
Nu, nu, nu!
Nu acum, nu aici,
nu tocmai acum, nu tocmai aici
cânt reuşesc, iată, pentru întâia dată
şi simultan, în ipostază de pasăre,
în ipostază de peşte
fără greutate să mă transpun
şi fără nici o întrepătrundere vătămătoare:
doar flacără
fără nici o urmă de scrum...





(autoportret cu NIROSA)

Îngerul cel mulţumit de sine
îşi impune şi el hotarele azi
până aproape de inima mea
atinsă de graţie
şi de uneltiri fecunde.
Doar ţie NIROSA
îţi dăruiesc acest perpetuum mobile
care este Crinul cel alb
din care-a picurat
peste mine lumina
la-nceputul timpului tău
cel fără de chip pentru oglinzi,
cel fără de geometrie aievea
şi cel fără de părinţi.
Mi te alătur
aşa cum ai alătura
unui ochi lipsit de privire privirea.
Poartă-mi paşii înspre Crinul tău...





epilog





(rugă)

azi când crimele au nume frumoase
şi când stelele mucegăiesc
nemilos înghesuite-n hambarele observatoarelor
ce-aş mai putea să-ţi cer
în schimbul unui gând albastru?
aş cerşi un cub de alabastru
dar veştile ce vin sunt nefalsificate
cum că statuile mele zac deja
înecate la margine de ţărm
azi când le cresc pruncilor
dinţi muşcători în pântec deja
şi când toamna nu mai are decor
cu ploi năucitoare vin timid înspre tine
vin implorându-te-ndelung răbdător din priviri
să nu mai ştergi tabla
cu acest burete-mbâcsit de ulei
mereu înainte de a-mi expune şi eu
umila lecţie-nvăţată sub tei...





(maritimă)

obosită-i clipa
să mai spumege valul
şi-amorţitul ţărm totuna-i cu largul
c-o daltă de zbor la maxim arcuit
un albatros gigantic
sparge în ţăndări văzduhul
furtuna-i un dulău mohorât
răsturnat la picioarele tale prelungi
te-apleci să-i dezmierzi neputinţa
lăsând în colţul privirii
să sângere fără-ndurare amurgul
de ce iubito mă prefac în nisip?
iată cum mă preling
deja nu mai am călcâie
iată cum mă preling prin clepsidră
lărgindu-ţi ţărmul
pregătindu-l parcă
pentru un enorm naufragiu
şi-oraşul meu e departe e stins
e cuprins de sufocare iată altă victimă de-a ta
ai vrut la mare ai vrut în val
şi-acum mă transparentizezi
cu un singur gest de-al tău protocolar
cum n-aş urî largul acesta
când mă înlocuieşte mereu...





(cum să nu doară)

cum să nu doară
teaca cea fără de spadă
şi şarpele privat de aripi
(şi ce trist e şi văzduhul
izbit mereu de-aceleaşi păsări
şi de-aceleaşi raze)
cum să nu doară
această moară sedusă
doar de vântul hain
înnebunesc lucrurile
în propriile firi neschimbătoare
înnebuneşte aerul
răscolit mereu
de-acelaşi plămân
cum să nu doară
această umilă petecire de steag
cu aceeaşi cârpă-nsângerată
a prezentului lasciv
cum să nu doară
că tot săpând
cu tot mai grele târnăcoape
nu ne e dat să dăm nicidecum
în ochii morţilor
de vestita comoară
a luminii de-nceput
cum să nu doară
bucuria acestei mame
care n-are habar
că născându-te
tocmai încă un trup ţi-a ucis...





(spre siguranţă)

se ţine umbra cu netrebnice şi odioase crlige
agăţată de mine
cu dinţii mă ţin fără să vreau
de ceea ce stă prevestit
în crâncen duel mi-e aripa cu aerul tot mai vâscos
şi intru-n raza radarului tău de parcă aş intra
în carnea unei mame bătrâne şi sterpe
ar fi timpul să dorm puţin înainte de trădare
înainte de-a fi săgetat de-a ta privire molipsitoare
deşi râul mi-e martor
cum că picioru-mi gol trecându-l
n-a lăsat în urmă această dâră de otravă
care-a răsturnat fulgerător
lumea scăpărătoare a peştilor
m-am întors deci doar spre a respira
nu însă spre a-mi îndoi genunchii
am venit să fiu sigur că va rămâne-n stâncă
spada pe veci împlântată...





(tescuire aproape târzie)

să mă bucur oare
că ciorchini răscopţi
şi ciclopici
de materie vie
mai atârnă încă-n
via realităţii mele
sau să-ndemn
la pornire culesul
c-un chiot azvâlit în sus
teascul mă-mbie
să nu mai pierd timpul
prielnic unui buchet ales
să curgă deci mustul
în lipicioase şiroaie
spre alcoolul definitiv...





(încondeiere blestemată)

îmi alunecă mâna din sânge când scriu
pieptul de sub armură
când îl reamintesc pe tata
deşi se pare că-i deja foarte târziu
de-a mai da ordin
să izvorască în fântână apa
mi-e somn şi ochii de tuş
nu-s de oprit din încondeierea
(a tot ce-n văz pot a reţine)
cu semne de nedescifrat vreodată...





(a conta sau a nu mai conta)

nu se mai ştie
cine pe cine-a sedus
în cele din urmă
şi-n care parte
s-a-nclinat cu adevărat
balanţa inimii
desposedată de eden
(mărturiile le mătură
mereu un înger
înaintemergător paşilor
şi privirilor noastre
în continuă desfrunzire)
şi poate nici nu contează
cât timp zăpezile-s
încă albe în spectre
iar răspântiile
mai răzbesc
să nască un drum
oricum orice ţipăt
se opreşte
în stâncă
şi orice flacără
respiră prin scrum -
noi suntem
jăratecul straniu
şi-amar
fanta între două buze
de pământ stingher
de ce am plânge
(înconjuraţi
de-atâta rouă)
cât timp
nu se ascunde
încă întru-totul zidul
de firul cu plumb
chiar dacă
doar pe orizontală
mai atârnă
de-nţelegerea noastră
tăinuidu-şi elegant
şi cu-ndârjire
noima suspicioasă
copacul însă
se răsfiră-n lumină mereu
chiar dacă-n scorbură
şarpele coace-n limbă veninul
care poate foarte curând
cu uitarea ne va reîntregi...





(toceşte-mi nervii dar nu mă lăsa însetat)

nu-mi retrage narcoticul insomniei
tocmai acum
când ochiul iată stă căscat
înspre adâncul
luminii nemaiorbitoare
şi nu ridica din nou
zidul de-ntrupare
în clipa solemnă şi capitală
între paşii aceştia nupţiali
care iată se-ndepărtează dansând
de alcătuirea-mi reală
am zăbovit în aşteptare răbdător,
am tescuit toţi ciorchinii clipei
fără să-mi fie dat
să mă înaripez o singură dată măcar
cu licoarea lor
(despre care se spune că alungeşte
aripile până la lună)
am săpat tunel din mijlocul odăii
pânâ-n grădină
să nu te afle când băteau
cu pumnii-n geamuri şi uşi
plini de ură
şi deşi în ochii lor mă profilam
tot mai suspicios
eu nu te-am coborât niciodată din flamuri
nu te-am uitat niciodată afară-n potop
îngenunchiat te implor
nu mă deposeda de această unică şansă
lăsând pleoapa să cadă ca o cortină
între mine şi adâncul care-ncet
îndreaptă-nspre mine
o alăptare ca de mamă adorată
nu invoca în toiul acestei
reînviate şi multrâvnite primăveri
ultimul act...





(corpul în spirală)

îmi manevram umbra spre centrul
celei mai posibile amiezi însorite
de parcă toată identitatea
mi-ar fi fost deodată
în mare pericol
însă în drum spre pământuri
sârme ghimpate-mi sfâşiau
carnea fragilă de pe tâmple
n-aveam însă timp
alte hărţi să desfăşor pe genunchi
goneam
şi mureau măcelarii de foame
goneam
şi-n urma mea aureola
precum o cometă ceţoasă
îşi desfăşura dispariţia
zăpezile aveau febră
şi nu mai ningeau
ţeava de puşcă pe soldat îl devora
iar eu pe mine
fără putinţa-mpotrivirii
mă rostogoleam disperat
spre acest decor
inodor
insipit
incolor
imobil şi totuşi posibil
de-atâta imposibilitate-n acţiune
stai
ţipă deodată o trâmbiţă
mare cât tot văzduhul spre mine
opreşte-te
struneşte-ţi firea
nu vezi că roibul de sub tine demult a murit
şi doar copitele-i mai zvâcnesc
precum o inimă zmulsă din piept
şi ţinută în palmă
opreşte-te
războiul s-a sfârşit
chiar şi fără tine chiar şi fără învinşi
doar rana n-a uitat să-şi deschidă
larg pupila spre tine
hai îngenunchează acum liniştit
în odaia ei caldă
şi numărându-ţi picioarele
vei vedea
că nu poţi fi nicidecum omidă
numărându-ţi clipele zilele
săptămânile lunile anii
vei vedea
că nu poţi fi nicidecum fluture
ascultă
înspumarea valului e o iluzie
doar liniştea
cea nevăzută
trage-n cântare
fie ea cât de-adânc îngropată în el
totu-i camuflare
înţelege
inima-i singura goană desăvârşită
şi singurul anotimp al lumii acestui trup
deci nu-ţi mai tot manevra în disperare umbra
spre centrul celei mai posibile
amiezi însorite
umbra-i acasă oriunde
chiar şi atunci când refuză
să te urmeze pas cu pas
clipă cu clipă
nu mai gonesc am răcnit
nu mai pot goni am ţipat
cu trâmbiţa inimii
spre trâmbiţa văzduhului
şi de-odată începu să se crape de ziuă
neaşteptat şi-n inima mea
care de data aceasta
nu se mai lăsa ademenită
de farmecul macilor năucitori
ci de lanul cel aurit şi copt de grâu...





(idee)

întru-totul seamănă iată
piramidele-n deşert cu ideea mea
de faraoni
şi inima cu cea de inimă
însă mult mai mare
mult mai încăpătoare
atât de încăpătoare
încât ar încape toţi zeii
cantr-un singur cult în ea
iată cum ideea mea de inimă
e însăşi inima
idee pe care refuz s-o mai schimb...





(mulţimi vide)

s-a-nfundat amarnic
hamlet lumina
prin scocuri
curg iată uneltiri
tot mai repezi
şi tot mai tulburi
deşi plouă
cu reverenţe
şi cu şoapte
tot mai dulci de alint
s-a-nfundat în ochii
care-şi vând
în necontenire simţurile
umbrelor acestui zid
care oricum
oriunde-ai fugi
te va-nconjura
cu sfâşierea fiarelor sale
prea târziu
ai tras semnalul
de alarmă
de ce nu te-ai pripit
de ce n-ai scos cuţitul
înainte
de-a se îndrăgosti
de teacă
lătratu-ţi prea lăuntric
la lună
se pare
că n-a fascinat
decât luna
obosindu-o-n
cele din urmă
şi-alungând-o-n
ceţuri de sânge
ca-ntru-n laţ
de ce nu i-ai destăinuit
şi puntea
bătută demult
deşi netrecută nicicând
între inima ta scorburoasă
şi ofelia
despre această rană
pe care preabine-o vedeai
cum înfloreşte aiurea
s-a-nfundat amarnic
hamlet lumina
şi adevărul geme
şi are febră şi râie...





(ca şi când prunii)

ca şi când prunii
n-ar fi încă
izgoniţi din rai
îşi despletesc zăpezile
deasupra mea
şi doar clipa
cu picioarele ei nenumărate
şi lungi
aleargă spre alcoolul viitor
sporind fără-ncetare
beţia mea fără de leac...





(eu singur)

eu singur şi numai eu
port vina
acestor teribile invenţii
de şine şi roţi
întru desăvârşirea
întrupării vitezei definitive
ce desfrâu
că m-am născut
ce neruşinată
îndrăzneală că sunt
timpul ar fi rămas
dormind în cuşcă,
n-ar fi ieşit niciodată
în curte afară
n-ar fi lătrat
n-ar fi rupt lanţul
şi turbat pe nimeni
cu siguranţă n-ar fi muşcat...



......................


volum aparut in Editura GALATEEA, 1004
sorin anca
Membru Junior
Membru Junior
 
Mesaje: 26
Membru din: Joi Mar 20, 2003 2:24 pm

Mesajde ioan » Mar Sep 14, 2004 10:45 pm

E o placere intelectuala sa citim poemele tale. Bine ca apar din cand in cand cateva poeme, pe aici si prin galateea online, pentru ca accesul la volumele tiparite si aparute in Germania, cat si la revista, este dificil.
Avatar utilizator
ioan
Membru Expert
Membru Expert
 
Mesaje: 873
Membru din: Sâm Dec 28, 2002 6:01 pm
Localitate: Aiud, Romania


Înapoi la Artisti aiudeni

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 0 vizitatori

cron
top
right  
  img   img  
Powered by Robilix WEB
Valid XHTML 1.0 Transitional This document validates as CSS!
Copyright AiudOnline.ro © 5.0
:: 2002 - 2012 ::
   
Robilix WEB - Web Design & Identity  |  Foto Robert Lixandru  |  Fundatia "Inter-Art"  |  Centrul Cultural "L. Rebreanu" Aiud  |  Loteria vizelor  |  Rent a car  |